Nu te-am uitat, conducător iubit!

Într-un fel, a fost primul Superman al acestei țări. Eu nu pot să-l uit.

People listen to speeches at the grave of Romania's late Communist dictator Ceausescu in Bucharest

Până în 1989, ziua de 26 ianuarie se serba cu un fast deosebit în întreaga țară: manifestări omagiale în școli, ode închinate de poeții regimului, spectacole grandioase transmise de televiziunea națională.

“Să nu greșiți niciodată. Aici nu aveți voie să faceți vreo greșeală”. Cuvintele învățătoarei mi-au intrat foarte bine în cap. Abia învățam să scriu, era mijlocul anilor ‘70, și orice învățător trebuia să spună elevilor că nu au voie să greșească atunci când scriu numele lui Nicolae Ceaușescu.

Am fost certat că am ortografiat “fintcă” în loc de “fiindcă”, însă niciodată nu i-am greșit numele. Pe care, în plus, trebuia să îl scriem caligrafic, rotunjind frumos toate literele.

Atunci am aflat eu pentru prima dată de Nicolae Ceaușescu. În scurt timp am înțeles că el este părintele tuturor copiilor din România și că are grijă de noi toți. Că numai el ne iubește nespus, ne ocrotește, ne călăuzește în viata.

Pentru el am avut o primă dispută cu părinții, care au zâmbit neîncrezători când le spuneam că el este atât de puternic, atât de bun. Nu înțelegeam cum de ei au o altă parere și de ce încearcă să îmi tempereze entuziasmul.

De fapt, nu peste foartă multă vreme aveam să încep să îmi pierd și eu  “încrederea nestrămutată în tovarășul Nicolae Ceaușescu”. Asta pentru că trebuia să vină într-o vizită de lucru în micul oraș de provincie unde trăiam.

L-am așteptat în frig câteva ore bune, dar a întârziat. Știam că e foarte ocupat, deoarece el se ocupa de toate în România: de copii, de sănătate, de hrană, de industrie. Cum să nu ierți un astfel de om, cu atâtea probleme pe cap?

A apărut în cele din urmă, dar eu nu l-am văzut decât pentru o fracțiune de secundă. Era undeva în depărtare, înconjurat de o mulțime de oameni, se mișca repede. Nici nu a stat mult. Am regretat că nu am apucat să îl văd mai bine.

Ulterior, a intervenit un soi de răceală în relația dintre noi. Desigur, el nu știa lucrul acesta și cred că nu i-ar fi păsat prea mult. Însă am trecut repede de la adorație la indiferență. Așa a fost să fie.

Am devenit pionier, apoi utecist. Eram așadar înconjurat de   imaginea lui, la școală și la televizor, de vorbele lui, rostite și repetate obsesiv în cele câteva ore de program tv, de mesajele mobilizatoare din manuale. Însă, am început să simt ruptura tot mai evidentă dintre viața mea reală, de adolescent obișnuit și “realitatea” ideologică. Nu se potriveau deloc.

Da, am mărșăluit încolonat pe strada centrală a orașului meu natal, cerând să înceteze cursa înarmărilor. Strigând pentru pace. Am cărat și o pancartă mare, pe care nu mai știu ce scria. Dar a fost amuzant. În ziuc1a aceea nu am făcut ore (cum nu făceam nici când trebuia să mergem la muncă patriotică, la cules de mere sau de zmeură) și, in plus, am făcut farse colegilor. Cum să nu îți placă lupta pentru pace?

Pe la 18 de ani, deja nu mai credeam în Ceaușescu. El o ținea una și bună – cu epoca de aur, cu realizări mărețe, cu producții record la hectar – iar eu trebuia să sufăr de frig, să trăiesc în cămine infecte, să suport imbecilitatea politrucilor sau a slujbașilor fideli ai regimului comunist.

Știți cum e să fii student și să te oprească un polițist la intrarea în cămin doar pentru că ai mai multe cărți în mână? Și cum trebuie să-ți reprimi un zâmbet văzându-l cum silabisește greoi: “E-tii-caa ni-co… ni-co-maaa-hică. Ce e aia?”. Desigur, nu era vina lui Ceaușescu, dar ăștia erau unii din oamenii regimului. Omul nou, creația lui.

Despărțirea mea definitivă de Ceaușescu a survenit în urma unui coșmar. Desigur, peste zi, ca mulți dintre români, spuneam bancuri, îmi doream să o sfârșească cumva, cât mai curând. Imaginam scenarii imposibile de a-l asasina. Doar visam cu ochii deschiși.

A ajuns însă să ma bântuie și noaptea. Mult mai târziu, într-o carte despre Rusia, am citit că atunci când ajungi să ai coșmaruri cu lideri politici e semn că trăiești în dictatură.

M-am visat astfel în timpul unui congres al partidului, în Sala Mare a Palatului, pierdut într-o mare de aplaudaci. Într-un moment de liniște, chiar înainte ca el să-și reînceapă discursul peltic, lung și monoton, mă aud strigând, răsunător: “M…eee”.

Apoi, din perete iese un robot, ce se îndreaptă amenințător spre mine. Brațele lui mă strâng de gât. Mai apuc să țip, înainte de a fi sufocat.

Din fericire, mă trezesc din coșmar, înspăimântat, dar viu. Atunci mi-am dat seama că Nicolae Ceaușescu te poate urmări, înspăimânta, dar nu e atotputernic. Atunci am simțit că l-am ucis în mod simbolic.

Peste doar câteva luni, Nicolae Ceaușescu avea să fie el împușcat în urma unui proces sumar, moment al revoluției ce a dus la răsturnarea regimului comunist. De atunci, Nicolae Ceaușescu mă mai bântuie când și când. Nu pot să-l uit. E undeva, doar o umbră a trecutului meu.

*****

O variantă a acestui text a fost publicată și de site-ul Hotnews.ro. Imaginea irealei întâlniri bahice dintre Nicolae Ceaușescu și Ștefan cel Mare reproduce un tablou de Dan Hatmanu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>