Sarajevo – Apocalipsul, acum

Un oraș sub asediu armat. O experiență care, acum 21 de ani, a lăsat urme adînci.

00

În martie 1994 se făceau 23 de luni de când era război în Bosnia-Herțegovina. În numele unui Dumnezeu aici s-a ucis, s-a bombardat, s-a violat, mulți și-au urît fratele. În numele altui Dumnezeu ceilalți au procedar identic. De 694 de zile în Bosnia-Herțegovina oroarea a luat chipul războiului religios, etnic și civil în același timp. Vreme de o săptămînă am fost martorul ororii și al omenescului de dincolo de ea.

 

Falconara Maritima

La 20 de kilometri de orașul italian Ancona este o bază militară NATO. De aici, zilnic, cîteva avioane tranzitează mărfuri și oameni către Sarajevo. În mod normal, zborul durează 45 de minute. Falconara este ultimul cap de pod al lumii cunoscută sub numele de civilizată.

La punctul de control, soldații UNPROFOR verifică bagajul la sînge. Mie mi-au înțepat pînă și apărătorile de la rucsac. Umorul cazon te întîmpină încă de la intrarea în bază – pe o plăcuță scrie ”Good day sir”, adică un elegant ”ia-ți papucii, musiu”.

După aproape șase ore de așteptare, cei cîțiva ”pasageri” pentru Sarajevo ne urcăm într-un cargou britanic. Chris, însoțitorul de bord, ține să precizeze că el e galez. E blond, are niște urechi mari, clăpăuge și mișcări nervoase. Nimeresc lîngă o jurnalistă australiană, cu poșetă și încălțată cu cizme de piele, elegante. Abia mai tîrziu voi înțelege disprețul dezamăgit din ochii bosniacei care lucra pentru UNICEF și care trăgea cu greu de bagajul celor 30 de kilograme de mîncare.

În avion e un zgomot înfiorător, care cu greu e estompat de dopurile de ceară obligatoriu introduse în urechi.

Aeroportul Sarajevo. Sau, mai bine zis, ce-a mai rămas din clădirea de odinioară. Acum ne strecurăm către ieșire prin culoarele strîmte formate din sacii de nisip ce trebuie să te protejeze în caz de bombardament. E noroi pînă la glezne și un soare cu dinți. În vîrful clădirii aeroportului atîrnă, albastru palid, steagul Națiunilor Unite. Două transportoare blindate evită ciocnirea involuntară în ultima clipă.

 

Deadline bluff

”În noaptea ultimatumului eram mai mulți prieteni strînși într-o cafenea. Cu cîteva secunde înainte de ora 24 am început să numărăm cu voce tare: cinci, patru, trei, doi, unu, zero. Ura! Am suflat în lumînări și am ieșit în stradă. Cerul era senin, liniște, nici urmă de avioane NATO, iar orașul dormea dus. Mai trecuse doar o zi de război”.
Haris Sarvan, funcționar la aeroport, povestește cu umor cum și ei i-au așteptat pe americani.

01”Îmi pare rău, dar suntem dezamăgiți de atitudinea de neimplicare a militarilor din NATO. Eu nu înțeleg ce se mai întîmplă. Dar pe lîngă toate acestea am devenit obiect al curiozității lumii întregi. Ziariștii ne privesc ca pe niște animale interesante, ne studiază, ne fotografiază și pleacă de aici fără a înțelege mare lucru”.

Așteptăm mașina blindată care să ne ducă în centrul orașului. S-a înserat. Egipteanul care conduce transportorul vine după mai bine de o oră. Ne explică din mîini ce avem de făcut. Oameni și bagaje ne înghesuim de-a valma. Pornim. Prin fața gemulețului cît podul palmei se succed imagini halucinante: ziduri goale, case cu acoperișul scrum și cu cîte o gaură mare în burtă, blocuri negre de fum, ici-colo cîte o fereastră albită de lumina unei lumînări, schelete de tramvaie blocate pe șine.

E aproape noapte și o zăpadă murdară peste tot.

 

Suleiman și Huzein

Dușan Bugarin este născut în România, dar căsătorit aici, în Sarajevo, unde își făcuse un rost. Cîntăreț de operă de mare succes, a văzut o lume întreagă prin intermediul turneelor. Acum este pensionar și a trebuit să-și descopere talentul de bucătar. Cînd l-am întîlnit, era a 17-a zi consecutivă cînd el și soția sa mîncau doar fasole, cu ceapă uneori.

Iarna trecută a petrecut-o fără pic de foc în casă. Și au fost și -20 grade. Mulți s-au încălzit atunci cu cărțile din bibliotecă. Acum e și mai cald și mai liniște. În zilele în care se trăgea trebuia să bată mai bine de 20 de kilometri ocolind zonele periculoase pentru a ajunge la Operă ca să semneze niște hîrtii ce-i dau dreptul la 300.000 de dinari.

Bonurile oferite de Guvern înseamnă pe piața neagră doar o marcă germană. Cu ele poți însă să îți ridici rația: o jumătate de pîine la trei persoane, zahăr, ulei și ce mai vine de la ajutoarele umanitare. În ultimul timp s-a distribuit chiar și lapte praf.

”N-am vrut să plec din Sarajevo pentru că aici e casa mea, munca mea de-o viață. Pînă acum am fost norocos, căci nu am fost loviți de vreo grenadă. Aici sînt considerat sîrb, dar cu toate că nimeni nu m-a izgonit, după război n-o să mai rămîn. Prea s-au întîmplat multe, care nici în 50 de ani n-or să fie uitate. Cel mai mult mi-ar conveni să schimb casa cu un musulman care acum se află în teritoriile sîrbești”.

Dușan Bugarin e sceptic în privința sfîrșitului curînd al războiului, dar devine mucalit cînd îmi spune ultimul banc de la Sarajevo: ”Suleiman și Huzein sînt un fel de Ițic și Ștrul autohtoni. Cum mergeau ei așa, strecurîndu-se pe străzi, pac, le cade o bombă exact în față. Se fac una cu pămîntul, dar după un timp se ridică și încep să se uite dacă sunt întregi. Toate bune, numai că lui Suleiman îi lipsea acum o ureche. Hai s-o căutăm, poate mai ai nevoie de ea, se arată binevoitor Huzein. Las-o dracului de ureche, mult mai importantă e țigara pe care o pusesem după, îi răspunde Suleiman. Și se apucă amîndoi s-o caute”.

 

Baščaršija

Viața e extrem de scumpă în Sarajevo. Baščaršija e cartierul comercial al orașului, vechi bazar turcesc, cu străzi strîmte din care intri direct în prăvălioarele ce adăpostesc chiar și acum podoabe din aur și orfevrărie musulmană.

În fața unei geamii, un tînăr, desculț pe lespezile de piatră, îngînă o litanie prelungă. E Ramadan. Majoritatea lăcașelor de cult sînt făcute zob. Pe ”Mareșal Tito”, artera principală a cartierului, lumea forfotește neobișnuit, iar în clădirea Pieței Centrale e de-a dreptul înghesuială.

02Se vinde orice. De cumpărat, mai puțin. Cartofi pricăjiți – 17 mărci germane kilogramul. Merele – 15 mărci, usturoiul – 35 mărci funia, carne de vită fără os, pîine coaptă în casă, iar două brațe de lemne, împachetate în sac de plastic – 25 de mărci.

Țigările sunt foarte căutate, liniștesc de spaima exploziilor. Cele în pachete originale ajung la 10 mărci, în schimb majoritatea se vînd vărsate, ambalate în file de cărți.

E un soare blînd, însă zloată pe jos. E nefiresc de liniște, nu s-a mai tras de mai bine de două săptămîni. Din loc în loc, în apropierea spațiilor deschise, cîte o bucată de carton pe care e scris de mînă: ”Pazi Snaijper”. Adică, atenție la lunetiști.

Viața e extrem de ieftină la Sarajevo. Poți fi ucis oricînd.

 

Dobrinija

Linia frontului taie cartierul Dobrinija în două, cu o parte aparținând sîrbilor, cealaltă musulmanilor. Aici s-au dus cele mai cumplite lupte în anul de asediu al orașului.

Blocuri hîde, înnegrite de fum, mașini carbonizate puse una peste alta pentru a crea un paravan de protecție vizuală în fața trăgătorilor. În Dobrinija mulți morți sunt îngropași în fața casei. Nu s-a putut altundeva. Cimitirele au fost dezafectate, iar schimbul de focuri nu permitea deplasările nici măcar pentru oficierea ritului despărțirii lumești.

Dobrinija e un stat în stat. Armata musulmană nu permite aici interpunerea forțelor de protecție ONU, care doar în restul orașului își plimbă zgomotos transportoarele blindate. Pe undeva prin zonă e un tunel, special construit, de înălțimea unui om mijlociu, prin care se ține legătura cu exteriorul. Iese la poalele muntelui Igman. Prin tunel se transportă muniție, au intrat sau au ieșit trupe sau refugiați și tot pe aici se trafichează majoritatea lucrurilor de pe piața neagră.

În Dobrinija s-au întîmplat cele mai cumplite crime. Aflu o poveste de necrezut, aproape. El musulman, ea croată, tineri, urmau să se căsătorească. Mai erau două zile pînă la nuntă și, în ciuda războiului, toate lucrurile erau pregătite cum se cuvine. Băiatul moare, ucis de sniperi. Fata ține însă morțiș ca nunta să se oficieze și merge singură în fața altarului, îmbrăcată în rochie albă de mireasă. Apoi își îngroapă bărbatul. La nici o lună moare și ea, împușcată de lunetiști.

 

Zakira

Casa lui Salho Becic e una modestă. Deși musulman, nimic dinăuntru nu amintește ostentativ de Dumnezeul căruia i se închină. Nu poate oferi nimic de mîncare, căci ține postul legiuit, dar îmbie cu o cafea turcească.

Mă privește puțin contrariat cînd află că vin din România. El știe că românii sînt prietenii sîrbilor, pe care i-au sprijinit pe tot timpul războiului și mai știe din ziare că printre lunetiști se află și români, dintre care mulți foști campioni de tir.

03Lunetiștii i-au ucis fata, pe Zakira. Mergem la cimitir, unde își spune povestea.

Zakira se află acum sub pămînt, cu un copil nenăscut în pîntece. Mormîntul ei este singurul îngrijit, cu flori proaspete deasupra. A fost împușcată exact în inimă, în timp ce mergea pe bicicletă către casă, iar el, tatăl ei, aflat la cîteva sute de metri, nu a mai putut face nimic.

Plînge. Se roagă și rostește un soi de blestem. ”Încerc să nu urăsc pe nimeni. Dar nici nu voi putea trăi vreodată alături de cetnicul care mi-a ucis fata, pe copilul meu. Nu-mi doresc decît ca și copilul lui să moară la fel”.

Lacrimi mari i se scurg pe obraji. După ceva timp, cînd se mai liniștește, încerc să aflu dacă nutrește aceleași sentimente față de toți sîrbii în general. ”Nu. Cred că putem trăi împreună în continuare în Sarajevo, dar niciodată alături de cetnici”.

 

Branomir

La un pahar de vodcă, tăcerea înverșunată a sîrbului Brano începe să nu mai aibă sens. Viața lui a fost banală pînă a început războiul. A iubit baschetul, iar poza cea mai la vedere din întreaga casă e una în care el, bărbat tînăr și puternic, e în plină acțiune în timpul unui meci. Acum a slăbit cel puțin 10 kg.

Războiul l-a îndepărtat de mulți dintre cei dragi. Bineînțeles, cel mai bun prieten al său e musulman, desigur, luptătorii de pe înălțimile din jurul orașului Sarajevo i-au ucis prieteni sîrbi. Cu toate acestea, nu-i condamnă și nu acceptă să fie numiți cetnici. Sînt frații lui de sînge.

Sniperi sînt și musulmanii care au tras de pe terasele blocurilor din oraș. Războiul nu-și alege victimele. Mulțumește cerului că nu a fost încorporat în armată ca să fie obligat să tragă în sîrbi și că a reușit să se aranjeze de un post în poliția civilă, de unde cîștigă o pîine.

Nu va putea trăi în Sarajevo după terminarea războiului. Crede că ar fi un cetățean de condiție secundă, întrebat mai întîi – oricînd și oriunde – cum îl cheamă și abia apoi ce știe să facă. Dacă nu va ajunge în vreun fel în Occident, oricum se va retrage într-o zonă unde majoritari sînt sîrbii. Bosnia musulmană nu poate fi și țara lui.

 

Mîine

E greu să îți imaginezi ziua de mîine la Sarajevo. Toate zilele sînt aici identice, terne pînă la exasperare, chinuitoare prin senzațiile de insecuritate și frică animalică generate de război. Mîine cel mai bine ar fi să curgă apa, să fie curent electric și căldură.

Toți oamenii s-au săturat pînă peste cap de război, iar opinia generală – așa cum mi s-a relevat din discuțiile purtate – este că luptele se doresc numai de către ”Ei”, liderii, interesați să-și mențină pozițiile și să aibă o țară de condus. Pacea e un vis mult prea îndepărtat pentru cei mai mulți.

(…) Acum, din Sarajevo, fosta capitală mondială a păcii și prieteniei pe timpul organizării Jocurilor Olimpice de iarnă din anul 1984, nu se văd decît ruinele.

 

Reportajul a fost publicat în martie 1994 în revista 22. La acel moment, experiența Sarajevo a constituit începutul unei noi etape, profesionale și umane. După 21 de ani am decis să îl republic aici, pentru a marca astfel începutul unei alte noi etape. Imaginile sunt preluate din mai multe arhive foto.

1 Comment Sarajevo – Apocalipsul, acum

  1. Curatenie Profesionala

    Salut, sunt un agent de marketing al unei firme de curatenie. Imi poti oferi te rog cateva date prin care sa te contactez? Sunt interesat sa stiu daca faci si text de promovare despre teme ca servicii, amenajari locuinte, curatenie. Imi place felul dvs. de scriere si as fi interesat de o colaborare. Astept un raspuns.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>